Un interviu de Olivier Pascal-Mousselard

Jacques Rancière: „Nu există o criză a democrației, ci un deficit de democrație”

de pe igormocanu.wordpress.com

Publicat în revista Télérama, nr. 3074, 15 decembrie 2008

În ultimul dumneavoastră eseu, Le spectateur émancipé [Spectatorul emancipat](2008), ați lansat ideea conform căreia capacitatea critică a artei, concomitent cu abilitatea ei de a mobiliza, sunt astăzi în bernă. Ce înțelegeți prin asta?

A fost o vreme când arta avea clar un mesaj politic, iar critica încerca să deceleze acest mesaj în operele de artă. Mă gândesc la perioada lui Bertolt Brecht, spre exemplu, când teatrul denunța în mod explicit contradicțiile sociale și puterea capitalului, sau la anii 1960 și 1970, când a luat amploare denunțarea societății spectacolului de către Guy Debord: se credea atunci că numai arătând imaginile puterii – spre exemplu, o aglomerare de mărfuri sau niște starlete pe plajele de la Cannes – faptul ar putea da naștere conștientizării sistemului dominant și dorinței de a lupta împotriva lui. Aceasta e tradiția artei critice care, din punctul meu de vedere, de vreo douăzeci și cinci, treizeci de ani încoace este pe cale să dispară.

Nicolae Comănescu

DNA: Dust Narrative Analysis

de Igor Mocanu

de pe bewhere.ro

Să încep cu o întrebare pe care ai auzit-o, poate, până acum, de un milion de ori. De ce cu praf și pulbere?

Aproape că nu am ales să lucrez cu praf. Praful m-a ales pe mine... Praful a ales orașul în care locuiesc, țara… Praful face parte din viața noastră și nu îl observăm decât atunci când e prea mult. Momentul când am ales să lucrez cu praf a fost cel în care am devenit conștient de el. Praful ăsta mult vorbește, de fapt, despre starea societății noastre. Mi-am dat seama că e o materie densă, plină de informație. E o materie care merită interogată și poate fi folosită pentru a interoga.
Praful e un simbol al nostalgiei, al zădărniciei, al trecerii timpului, un îndemn la nonacțiune, un supraviețuitor al istoriei, apoi e un semn al acțiunii, al dărâmării, un vector al puterii sau un indicator al nivelului de trai. El ne-a însoțit constant de-a lungul vremii, de la praful ridicat de copitele solilor turci, până la praful ridicat de gura politicienilor români de azi. Praful s-a așternut de atâtea ori peste intenții bune și praful ne-a orbit de atâtea ori în istorie.

Sunt artiști români contemporani care vorbesc de praful ridicat de demolările comuniste. Probabil cea mai mare realizare a comunismului în Romania e recolta de praf la hectarul de cartiere și monumente istorice distruse. Nu-i nimic, comunismul a trecut și putem, în sfârșit, să ne bucurăm de praful ridicat de buldozerele care ne dărâmă monumentele istorice rămase, de clădiri de birouri ce încalcă normele de urbanism,

de creșterea numărului de automobile care, raportată la PIB, e cea mai mare din Europa, de minciunile politicienilor. Dar despre lucrurile astea știm toți și știm tot și ne-am și plictisit să mai vorbim.

.

Muzeele din România între clasic și modern

Proiecte muzeale (1990-2010)

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

Săptămâna trecută a fost vernisată, la Muzeul Național de Istorie al României din București, o expoziție impunătoare, purtând titlul Muzeele din România între clasic și modern. Proiecte muzeale (1990-2010), care se bucură de participarea a 19 instituții muzeale și de cercetare din țară, menite să pună în discuție, așa cum o afirmă comunicatul de presă oficial, lansat cu această ocazie, „efortul de modernizare a muzeelor din România, în acord cu cerințele noii muzeografii”, expoziția reunind „proiecte de arhitectură, elemente de mobilare spațială, propuneri și soluții muzeo-tehnice – toate abordate și realizate prin conlucrarea dintre arhitecți, designeri, muzeografi, conservatori și restauratori”.

Probabil că o parte din cititorii acestor rânduri se va întreba ce caută o astfel de expoziție într-o rubrică de cronică a artelor vizuale contemporane. Muzeele din România… caută în aceasta rubrică o discuție despre subiectul expunerii. Pe scurt, expoziția este de interes pentru că expune formule de expunere sau, cel puțin, aceasta pare să fie intenția curatorială a coordonatorului de proiect și muzeografului Ginel Lazăr, oferind spațiu generos atâtor instituții.

Trebuie spus că dezbaterea din jurul conceptului de muzeu este una de maximă actualitate, iar situarea acestuia între bornele conceptuale ale clasicului și modernului nu poate decât să ofere obolul local al participării la o astfel de dezbatere altminteri internațională. Practic, muzeul a revenit în actualitate de fiecare dată când mai apărea câte o nouă școală de artiști sau gânditori. Avangarda a dat cu muzeul de toți pereții culturii, situaționismul a ignorat pur și simplu existența acestuia, acționiștii, bodyartiștii și celelalte grupări care au transformat corpul și discursul / ideologia în operă de artă i-au lansat una din cele mai răvășitoare provocări, în timp ce arta contemporană i-a modificat măruntaiele cu totul, umblând la el ca la motorul unui tractor, adică transformându-l într-o megainstalație. Așa se face că de la începutul veacului XX și până astăzi, în secolul XXI, muzeul n-a mai avut pace și nici nu cred că o va mai avea vreodată, așa cum nu cred că, de fapt, ar trebui să o aibă în genere. Iar a-l discuta prin atacarea formulelor de expunere, a situațiilor muzeale, este o perspectivă de abordare cu multe supape hermeneutice operaționale.

Desnudado a Eva

Dezgolind-o pe Eva

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

MNAC găzduiește luna aceasta, cu sprijinul Institutului Cervantes, o expoziție, înainte de toate, extrem de dură prin direcțiile critice pe care le lansează, și extrem de neobișnuită, prin maniera abordării subiectului feminității, două extreme ce riscă să fie repede eclipsate de voga pe care a avut-o la noi, la un moment dat, imaginea de box-office a Fridei Kahlo, întruchipată de Salma Hayek în filmul din 2002.

Extrem de dură și neobișnuită, pentru că nu iartă nimic. Privirea masculină erotizantă e sancționată fără drept de apel în fotografia Victoriei Diehl, reprezentând un bust dezgolit cu sâni decupați și tumefiați, sau în cea a Palomei Navares, cu subtitlul „pentru uz domestic”, fotografie cu bust dezgolit, prinsă în capsele unui umeraș, cu aluzie directă la lucrul casnic, neluat în calcul de nici un sistem social. Critica credinței religioase este materializată la Berta Jayo într-un amestec bulversant de veșmânt de măicuță și uniformă militară de camuflaj, după cum rochia – simbolul feminității occidentale – este transpusă de către Susy Gómez într-o răsunătoare carcasă de inox cu efecte catarhice, prin aluzia la instrumentele de tortură; sau de către Darya von Verner, într-o fotografie în care vestimentația este acoperită, de la gât la poale, de o cronologie exemplară a Madonei de la Historia (1997), ori de către Amparo Sard, în silueta fragilă pe hârtie perforată. Un diptic fotografic color, semnat de Marisa González, înfățișează două etape ale procesului de producție tehnologică a păpușilor, cu aluzie directă la trendul procreației artificiale fără uter, criticat aspru și de către autorii studiilor de antropologie a corpului. Două instalații metalice, în fapt, două coșuri de hipermarket, în cel al Conchei Jerez aflându-se fotografia unui chip uman iluminat cu neon, în cel al Conchei García zăcând un ștreang gigantic, decorat în albastru, tranșează ideea consumismul, alimentată de preconcepția că femeia ar fi dependentă de shopping, puternic înrădăcinată încă în imaginarul colectiv. Poți merge la cumpărături, la hipermarket, de unde te vei întoarce cu propriu-ți chip sau propria moarte în coș.

Muzeul Benzii Desenate

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

La aproape un an distanță de la apariția Istoriei benzii desenate românești, 1891 – 2010 (Editura Vellant, 2010), semnată de Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu, și la numai câteva luni de la publicarea volumului lui Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern (Editura Cartea Românească, 2011), etajul 4 al Muzeului Național de Artă Contemporană găzduiește vara și o bună parte din toamna aceasta un proiect expozițional mamut, cum demult n-am mai întâlnit în cultura română, intitulat Muzeul Benzii Desenate, eveniment conceput de artistul și, dați-mi voie, istoricul de artă BD Alexandru Ciubotariu.

Zilele acestea are loc azvârlirea buzduganului, materializată prin mai multe expoziții permanente concomitente. Prima se numește Tezaur – Istoria benzii desenate românești și este un soi de transbordare a BD-ului din carte, din istorie, pe pereții galeriei, cuprinzând mostre din cele trei capitole-bornă ale cărții: „Vârsta de Aur (1891-1947)”, „Socialism și BD (1948-1989)” și „Banda Desenată Contemporană (1990-2000)”. Cea de-a doua formează un Salon Internațional al Benzii Desenate din România și beneficiază de contribuțiilor artiștilor BD care au frecventat România în timp. A treia, cum îi stă bine unui muzeu, se axează pe cercetare, pe munca de atelier, pe „cum se face o bandă desenată”, cum sună și titlul spațiului. Alăturat găsim apoi ceea ce coordonatorii au numit Galeria MBD, cu expoziția Webcomics de România. Iar acesta e doar debutul, urmând în timp ca muzeul din muzeu să ofere loc și altor expoziții mai scurte, să organizeze proiecții de filme de animație, să inițieze dezbateri, să gireze conferințe, să diriguiască ateliere de creație & cercetare, dând totodată dovadă de generozitate prin includerea în proiectul muzeului și a celorlalte arte conexe BD-ului, cum sunt ilustrația de carte, caricatura ori arta tiparului.

subRahova

Where Art does take place in the End Times?

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

Vorbeam în numărul trecut despre un spaţiu cultural aflat la intersecţia, suprapunerea, subducţia dintre dimensiunea industrial-muncitorească a unui oraş şi aceea literară a aceluiaşi0 oraş, utilizând, pentru sintetizare, un cuvânt care poate părea cel puţin ciudat: izotopie.

Izotopia de care vorbeam în textul trecut nu făcea referinţă la proprietatea unor elemente chimice de a fi formate din mai mulţi izotopi, aşa cum ne învaţă chimia şi DEX-ul, dar nici la ansamblul redundant de categorii semantice care face posibilă lectura coerentă a unui text, cum ne spune semantica şi acelaşi DEX. Nu, izotopia invocată vine din dialectologie şi se referă la acele pete neclare de pe harta graiurilor din interiorul dialectelor, când în limba vorbită de o comunitate sau mai multe, aflate pe acelaşi teritoriu, pot fi întâlnite elementele de vorbire ale comunităţilor învecinate. Să desenăm un exemplu, ca să fie şi mai clar: alcoolul obţinut prin distilare din viţă-de-vie se cheamă, la mine-n sat, rachiu ori samagon. Rachiu i se spune în toată Moldova, samagon i se spune în sudul Ucrainei şi Rusia, deci satul meu este o izotopie. Tot aşa cum, în Săpânţa, aceleiaşi băuturi i se spune ba horincă, ba pălincă, adică ba ca-n Ucraina (horilko), ba ca-n Ardeal. Ca să ne sclifosim puţin, putem extrapola şi spune că izotopia descrie discursurile intermediare & integratoare, ea formează un spaţiu de negociere care utilizează expert limbajul celorlalte părţi.

subRahova este un astfel de spaţiu şi a fost inaugurat weekendul trecut, cu un desen de deschidere semnat de Dan Perjovschi şi găzduind o întrebare lansată de grupul care a iniţiat platforma critică numită Căminul Cultural. Să descurcăm puțin iţele: fondatorii spaţiului numit subRahova sunt artiştii Farid Fairuz, Mihai Mihalcea şi Eduard Gabia, ei înşişi nişte personaje izotopice, adică aflate la întâlnirea dintre coregrafie, arte vizuale, performance şi sunet. Platforma Căminul Cultural a fost creată de coregrafii Manuel Pelmuş şi Brynjar Bandlien şi este un cadru cultural menit să încurajeze şi să faciliteze schimbul critic de idei. Primul schimb de astfel de idei s-a numit Where Art does take place in the End Times? şi a antrenat concursul majorităţii comunităţilor artistice din România, Republica Moldova, Norvegia şi Austria. Mă rog, asta cu ţările e o categorisire cam arbitrară, întrucât majoritatea participanţilor sunt cât se poate de transnaţionali.

Matei Bejenaru

Lupta cu inerţia

de Igor Mocanu
de pe artactmagazine.ro

Cred că ceea ce-l deosebește pe Matei Bejenaru de ceilalți artiști contemporani din România este locul privilegiat acordat cercetării științifice în lucrările sale. Nu, nu este vorba de interdisciplinaritate, căci, în definitiv, interdisciplinari suntem cu toții, uneori fără s-o știm măcar, ci de un soi de rigoare metodologică în aproprierea unui subiect de cele mai multe ori social. Este un loc comun în rândurile gânditorilor contemporani, acela că metafora a fost evacuată din câmpul artelor, refugiindu-se în filozofie, iar artele au rămas ca să se descurce cu știința, pe cont propriu – este și una din festele pe care postmodernitatea încă o mai joacă astăzi, contemporaneității. O rocadă pe care postcomunismul românesc a rezolvat-o în manieră proprie: metafora a intrat în gura dreptei moraliste și filozofarde, iar cercetarea a fost adoptată, cumva asistențial, de către stânga artistică, implicată cu tot cu șevalet în tema socială sau, mai precis, comunitară.

Lupta cu inerția este titlul recentei expoziții a lui Matei Bejenaru de la Galeria Andreiana Mihail, constând dintr-un documentar HD omonim, realizat în 2010, și o serie de diapozitive alb-negru din 2009. Video-documentarul relatează povestea unui cenaclu literar fondat la începutul anilor ’70 și care a activat până pe la sfârșitul anilor ’80 în interiorul celei mai mari întreprinderi la acea dată din Moldova, Combinatul de Utilaj Greu din Iași. Pentru a face față inerției industriale, scriitorul Alexandru Tacu, protagonistul documentarului, a propus mai întâi înființarea unei biblioteci de specialitate, care, imediat după aceea, să găzduiască un cenaclu literar – așa se numeau pe atunci spațiile, nișele, bulele care favorizau funcționabilitatea culturală a unui exercițiu de îmbinare a utilului cu plăcutul.

Eduard Gabia & Justin Baroncea

Instalează-te

de Igor Mocanu
pe igormocanu.wordpress.com

Țevi, burlane, racordoare, capace, site de aerisire, uscător de păr, toate angrenate într-un mecanism instalațional de producție bine modelată a sunetului prin difuzoare aferente. Cam ăsta ar fi rezumatul instalației expuse la Galeria Ivan din București, semnată de coregraful Eduard Gabia și arhitectul Justin Baroncea.

Ar fi impropriu să spunem că T II + este o expoziție care se vede, întrucât, grea moștenire lăsată contemporaneității de către avangardele istorice, la ea spectatorul participă activ. a) Instalația are o morfologie și o sintaxă, apropiindu-se prin asta de definiția discursului gramatical. b) Ca să o consumi, trebuie să urmărești parcursul narativ al sunetului electronic, să-i fii loial ori sa te delimitezi critic, deci este performativă.

Zilele astea la MNAC

Berceni & Funeraria

de Igor Mocanu
pe artactmagazine.ro

O retrospectivă şi o elegie de grup fac obiectul a două etaje de MNAC săptămânile acestea.

Dacă în anii ’90, pictura lui Comănescu s-a preumblat între meditaţia coloristică îngroşată a expresiei graffitiere à la Basquiat şi atmosfera sumbră, neliniştitoare a unui umor întunecat scrâşnit printre dinţi, ca în Zgâtzii mă-tii de fluture (001 sau 003, din 1998) ori în Vai săraca floare ce tristă e când moare (1998), dacă între 2004 şi 2008 tuşa graffiti se transformă în parodie a patinei glossy, iar umorul în explozie isterică de mitologie urbană amestecată cu imitaţia pastişantă a kitschului nu mai puţin urban, cum este în Spending your mid-life crisis on the beach (2007) sau în Taxi cu agave 1 și 2 (2005), începând cu 2009, pictorul vede gri, mai gri decât înainte de grizonanţii ani ’90, prin filtrul unui bacovianism postcomunist fără scăpare, cum sunt lucrările din seria devenită celebră prin scrumul, muştarul şi praful de Berceni utilizat în compoziţie.

Bogdan Gîrbovan

Ierarhia Poliţiei Române

de Igor Mocanu
în criticatac.ro


Există o scenă în una din comedioarele lui Ferdinand Zecca, The Policemen’s Little Run (1907), în care un câine, cu o halcă de carne-n mandibule, aleargă jumătate de oraș ca să scape de niște polițiști. În hărmălaia stârnită, câinele nu se sfiește să intre pe fereastra de la dormitorul unui apartament, să sară peste un pat în care doarme cineva, ca apoi să-și continue goana salvatoare. La început, cel care doarme în pat, cu scufie și-n pijama, este nedumerit, dar se alarmează cu totul atunci când prin fereastră pătrunde în dormitor un întreg pluton de poliție. Neliniștea frumosului adormit nu va dura însă prea multe secunde, ea se va spulbera imediat, când privirea lui va întâlni uniformele brigăzii de poliție. Chipiul, galoanele, epoleții, toate aceste elemente au un efect tranchilizant asupra noului protagonist, cu rezultat soporific.

Din momentul în care are loc scena din filmul lui Zecca și până în zilele noastre, în care se manifestă ierarhic personajele din seria de fotografii realizate de Bogdan Gîrbovan, uniforma strategică a cunoscut diferite manifestări și contextualizări sociale, politice și economice. De la cele două Războaie Mondiale și până la ultimele pâlpâiri ale Războiului Rece, iar în cazul României, de la frica de uniformă din vremea Epocii de Aur și până la alternativa euforică a uniformei Gucci & Adibas, trecând prin cucul de la șapca lui Garcea și ajungând la Anghelache din Polițist, adjectiv (2009), cele mai eficace dintre ele au rămas uniformele care intră în dormitor, adică cele care pătrund în spațiul privat, mandatabilele, cu ramificații nebănuite încă în conștiința contribuabilului.

Despre Elena cu întristare în general şi particular

Despre Elena în general

(..) Al treilea și, sper, ultimul aspect întristător al expoziției Despre Elena în general, cotată de Modernism.ro ca fiind expoziția săptămânii, este înțelegerea atât de puțin nuanțabilă a prezentului și a istoriei recente (..)

de: Igor Mocanu


în Art Act Magazine
foto Art Act Magazine

~ featuring Dan Perjovschi

de Igor Mocanu

pe criticatac.ro

Unul din artiștii contemporani cei mai angajați în această campanie latentă a reabilitării rolului ilustratorului este Dan Perjovschi. De câte ori am avut ocazia să răsfoiesc o carte ilustrată de acesta, am avut impresia că parcurg o nouă narațiune aflată într-un dialog neîntrerupt cu narațiunea textuală din interiorul acelorași coperți. Puține la număr, cărțile autorilor literari ilustrați de Dan Perjovschi sunt, de fiecare dată, într-o anumită măsură, și ale lui Dan Perjovschi însuși, întrucât acesta pare că tinde să recupereze funcția originară a ilustrației, una eminamente magică, dar și pe aceea conferită de avangarde, adică o funcție eminamente performativă, de act artistic ce angajează activ privitorul. Căci înainte de a intra în faza agitpropului, ilustrația, fie aceasta sub formă de desen tipărit, afiș sau colaj, reclama din partea cititorului / privitorului o participare activă la derularea firului narativ.

Vârsta semnului

Gellu și Lyggia spărgând întunericul

de Igor Mocanu
în artactmagazine.ro

Despre însemnătatea femeilor în avangarda română s-a scris extrem de puțin. Înafară de un subcapitol dedicat subiectului de către criticul Paul Cernat în volumul Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă (2007), nu cunosc vreo altă scriere care să fi abordat acest contingent cultural. Câteva pagini consistente există și în The Posthuman Dada Guide. Tzara & Lenin Play Chess (2009) al lui Andrei Codrescu, însă ele vorbesc punctual despre artistele din avangarda altor meleaguri, chiar dacă a vorbi despre avangardă în termeni de artă națională, cum procedez eu acum, este cel puțin impropriu. În fine, dacă se-ntâmplă să mai găsim vreo mențiune pe ici, pe colo, ea va purta întotdeauna un determinant în moț: eleva lui cutare, nevasta lui cutare, verișoara lui cutare, nepoata, soacra, amanta ș.a.m.d.

Figure In / Figure Out

de Igor Mocanu
în artactmagazine.ro
foto Elena Mazăre

Acum, că am convenit că treaba e serioasă, putem trece la chestiuni și mai serioase și ne putem întreba, de-o pildă, dacă întreg proiectul este pe atât de inocent pe cât ar vrea el să pară din declarația de intenție semnată de curatoarea Simona Vilău. Din text reiese că artiștii evită ideea de grup sau școală, că nu vor să contureze o direcție, că se sustrag marotelor din câmpul artei contemporane românești, că aia nu, că ailaltă nu și că, în genere, și-ar dori mai degrabă o hartă a figurativului contemporan și tânăr, nu fără intenția de a descoperi noi supape și trasee de atac, într-un context artistic global aproape imploziv, așa cum nu ezită să-l descrie o bună parte a curatorimii europene, între care Boris Groys nu e decât vârful icebergului critic. În aceste condiții, Figure In / Figure Out descrie un demers cu atât mai ambițios cu cât figurativul a părut să fie multă vreme apanajul unei monede calpe, de tristă faimă, amintire și rememorare.