Un interviu de Olivier Pascal-Mousselard

Jacques Rancière: „Nu există o criză a democrației, ci un deficit de democrație”

de pe igormocanu.wordpress.com

Publicat în revista Télérama, nr. 3074, 15 decembrie 2008

În ultimul dumneavoastră eseu, Le spectateur émancipé [Spectatorul emancipat](2008), ați lansat ideea conform căreia capacitatea critică a artei, concomitent cu abilitatea ei de a mobiliza, sunt astăzi în bernă. Ce înțelegeți prin asta?

A fost o vreme când arta avea clar un mesaj politic, iar critica încerca să deceleze acest mesaj în operele de artă. Mă gândesc la perioada lui Bertolt Brecht, spre exemplu, când teatrul denunța în mod explicit contradicțiile sociale și puterea capitalului, sau la anii 1960 și 1970, când a luat amploare denunțarea societății spectacolului de către Guy Debord: se credea atunci că numai arătând imaginile puterii – spre exemplu, o aglomerare de mărfuri sau niște starlete pe plajele de la Cannes – faptul ar putea da naștere conștientizării sistemului dominant și dorinței de a lupta împotriva lui. Aceasta e tradiția artei critice care, din punctul meu de vedere, de vreo douăzeci și cinci, treizeci de ani încoace este pe cale să dispară.

Muzeele din România între clasic și modern

Proiecte muzeale (1990-2010)

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

Săptămâna trecută a fost vernisată, la Muzeul Național de Istorie al României din București, o expoziție impunătoare, purtând titlul Muzeele din România între clasic și modern. Proiecte muzeale (1990-2010), care se bucură de participarea a 19 instituții muzeale și de cercetare din țară, menite să pună în discuție, așa cum o afirmă comunicatul de presă oficial, lansat cu această ocazie, „efortul de modernizare a muzeelor din România, în acord cu cerințele noii muzeografii”, expoziția reunind „proiecte de arhitectură, elemente de mobilare spațială, propuneri și soluții muzeo-tehnice – toate abordate și realizate prin conlucrarea dintre arhitecți, designeri, muzeografi, conservatori și restauratori”.

Probabil că o parte din cititorii acestor rânduri se va întreba ce caută o astfel de expoziție într-o rubrică de cronică a artelor vizuale contemporane. Muzeele din România… caută în aceasta rubrică o discuție despre subiectul expunerii. Pe scurt, expoziția este de interes pentru că expune formule de expunere sau, cel puțin, aceasta pare să fie intenția curatorială a coordonatorului de proiect și muzeografului Ginel Lazăr, oferind spațiu generos atâtor instituții.

Trebuie spus că dezbaterea din jurul conceptului de muzeu este una de maximă actualitate, iar situarea acestuia între bornele conceptuale ale clasicului și modernului nu poate decât să ofere obolul local al participării la o astfel de dezbatere altminteri internațională. Practic, muzeul a revenit în actualitate de fiecare dată când mai apărea câte o nouă școală de artiști sau gânditori. Avangarda a dat cu muzeul de toți pereții culturii, situaționismul a ignorat pur și simplu existența acestuia, acționiștii, bodyartiștii și celelalte grupări care au transformat corpul și discursul / ideologia în operă de artă i-au lansat una din cele mai răvășitoare provocări, în timp ce arta contemporană i-a modificat măruntaiele cu totul, umblând la el ca la motorul unui tractor, adică transformându-l într-o megainstalație. Așa se face că de la începutul veacului XX și până astăzi, în secolul XXI, muzeul n-a mai avut pace și nici nu cred că o va mai avea vreodată, așa cum nu cred că, de fapt, ar trebui să o aibă în genere. Iar a-l discuta prin atacarea formulelor de expunere, a situațiilor muzeale, este o perspectivă de abordare cu multe supape hermeneutice operaționale.

Desnudado a Eva

Dezgolind-o pe Eva

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

MNAC găzduiește luna aceasta, cu sprijinul Institutului Cervantes, o expoziție, înainte de toate, extrem de dură prin direcțiile critice pe care le lansează, și extrem de neobișnuită, prin maniera abordării subiectului feminității, două extreme ce riscă să fie repede eclipsate de voga pe care a avut-o la noi, la un moment dat, imaginea de box-office a Fridei Kahlo, întruchipată de Salma Hayek în filmul din 2002.

Extrem de dură și neobișnuită, pentru că nu iartă nimic. Privirea masculină erotizantă e sancționată fără drept de apel în fotografia Victoriei Diehl, reprezentând un bust dezgolit cu sâni decupați și tumefiați, sau în cea a Palomei Navares, cu subtitlul „pentru uz domestic”, fotografie cu bust dezgolit, prinsă în capsele unui umeraș, cu aluzie directă la lucrul casnic, neluat în calcul de nici un sistem social. Critica credinței religioase este materializată la Berta Jayo într-un amestec bulversant de veșmânt de măicuță și uniformă militară de camuflaj, după cum rochia – simbolul feminității occidentale – este transpusă de către Susy Gómez într-o răsunătoare carcasă de inox cu efecte catarhice, prin aluzia la instrumentele de tortură; sau de către Darya von Verner, într-o fotografie în care vestimentația este acoperită, de la gât la poale, de o cronologie exemplară a Madonei de la Historia (1997), ori de către Amparo Sard, în silueta fragilă pe hârtie perforată. Un diptic fotografic color, semnat de Marisa González, înfățișează două etape ale procesului de producție tehnologică a păpușilor, cu aluzie directă la trendul procreației artificiale fără uter, criticat aspru și de către autorii studiilor de antropologie a corpului. Două instalații metalice, în fapt, două coșuri de hipermarket, în cel al Conchei Jerez aflându-se fotografia unui chip uman iluminat cu neon, în cel al Conchei García zăcând un ștreang gigantic, decorat în albastru, tranșează ideea consumismul, alimentată de preconcepția că femeia ar fi dependentă de shopping, puternic înrădăcinată încă în imaginarul colectiv. Poți merge la cumpărături, la hipermarket, de unde te vei întoarce cu propriu-ți chip sau propria moarte în coș.

Muzeul Benzii Desenate

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

La aproape un an distanță de la apariția Istoriei benzii desenate românești, 1891 – 2010 (Editura Vellant, 2010), semnată de Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu, și la numai câteva luni de la publicarea volumului lui Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern (Editura Cartea Românească, 2011), etajul 4 al Muzeului Național de Artă Contemporană găzduiește vara și o bună parte din toamna aceasta un proiect expozițional mamut, cum demult n-am mai întâlnit în cultura română, intitulat Muzeul Benzii Desenate, eveniment conceput de artistul și, dați-mi voie, istoricul de artă BD Alexandru Ciubotariu.

Zilele acestea are loc azvârlirea buzduganului, materializată prin mai multe expoziții permanente concomitente. Prima se numește Tezaur – Istoria benzii desenate românești și este un soi de transbordare a BD-ului din carte, din istorie, pe pereții galeriei, cuprinzând mostre din cele trei capitole-bornă ale cărții: „Vârsta de Aur (1891-1947)”, „Socialism și BD (1948-1989)” și „Banda Desenată Contemporană (1990-2000)”. Cea de-a doua formează un Salon Internațional al Benzii Desenate din România și beneficiază de contribuțiilor artiștilor BD care au frecventat România în timp. A treia, cum îi stă bine unui muzeu, se axează pe cercetare, pe munca de atelier, pe „cum se face o bandă desenată”, cum sună și titlul spațiului. Alăturat găsim apoi ceea ce coordonatorii au numit Galeria MBD, cu expoziția Webcomics de România. Iar acesta e doar debutul, urmând în timp ca muzeul din muzeu să ofere loc și altor expoziții mai scurte, să organizeze proiecții de filme de animație, să inițieze dezbateri, să gireze conferințe, să diriguiască ateliere de creație & cercetare, dând totodată dovadă de generozitate prin includerea în proiectul muzeului și a celorlalte arte conexe BD-ului, cum sunt ilustrația de carte, caricatura ori arta tiparului.

subRahova

Where Art does take place in the End Times?

de Igor Mocanu
de pe igormocanu.wordpress.com

Vorbeam în numărul trecut despre un spaţiu cultural aflat la intersecţia, suprapunerea, subducţia dintre dimensiunea industrial-muncitorească a unui oraş şi aceea literară a aceluiaşi0 oraş, utilizând, pentru sintetizare, un cuvânt care poate părea cel puţin ciudat: izotopie.

Izotopia de care vorbeam în textul trecut nu făcea referinţă la proprietatea unor elemente chimice de a fi formate din mai mulţi izotopi, aşa cum ne învaţă chimia şi DEX-ul, dar nici la ansamblul redundant de categorii semantice care face posibilă lectura coerentă a unui text, cum ne spune semantica şi acelaşi DEX. Nu, izotopia invocată vine din dialectologie şi se referă la acele pete neclare de pe harta graiurilor din interiorul dialectelor, când în limba vorbită de o comunitate sau mai multe, aflate pe acelaşi teritoriu, pot fi întâlnite elementele de vorbire ale comunităţilor învecinate. Să desenăm un exemplu, ca să fie şi mai clar: alcoolul obţinut prin distilare din viţă-de-vie se cheamă, la mine-n sat, rachiu ori samagon. Rachiu i se spune în toată Moldova, samagon i se spune în sudul Ucrainei şi Rusia, deci satul meu este o izotopie. Tot aşa cum, în Săpânţa, aceleiaşi băuturi i se spune ba horincă, ba pălincă, adică ba ca-n Ucraina (horilko), ba ca-n Ardeal. Ca să ne sclifosim puţin, putem extrapola şi spune că izotopia descrie discursurile intermediare & integratoare, ea formează un spaţiu de negociere care utilizează expert limbajul celorlalte părţi.

subRahova este un astfel de spaţiu şi a fost inaugurat weekendul trecut, cu un desen de deschidere semnat de Dan Perjovschi şi găzduind o întrebare lansată de grupul care a iniţiat platforma critică numită Căminul Cultural. Să descurcăm puțin iţele: fondatorii spaţiului numit subRahova sunt artiştii Farid Fairuz, Mihai Mihalcea şi Eduard Gabia, ei înşişi nişte personaje izotopice, adică aflate la întâlnirea dintre coregrafie, arte vizuale, performance şi sunet. Platforma Căminul Cultural a fost creată de coregrafii Manuel Pelmuş şi Brynjar Bandlien şi este un cadru cultural menit să încurajeze şi să faciliteze schimbul critic de idei. Primul schimb de astfel de idei s-a numit Where Art does take place in the End Times? şi a antrenat concursul majorităţii comunităţilor artistice din România, Republica Moldova, Norvegia şi Austria. Mă rog, asta cu ţările e o categorisire cam arbitrară, întrucât majoritatea participanţilor sunt cât se poate de transnaţionali.