Interviu… No! Nope. Noper.

Bucureştiul e cel mai urât oraş posibil

de Experimentalist
pe experimentalist.ro

Replica lui mi-a zburat pălaria de blogger care ia interviuri “serioase” şi întâlnirea s-a transformat într-o conversaţie animată, de parcă eram drăcuşorul şi îngeraşul de pe umerii unui locuitor de Bucureşti…

Noper: Bucureştiul nu mi se pare că merită tot ce facem noi pentru el. Bucureştiul e cel mai urât oraş posibil.

Experimentalist: [Pauză. Reculegere.] Serios?

N: Tu n-ai ieşit din ţară, când intri într-o capitală serioasă din Europa cum te simţi? Eu intru în depresie instant. Încep să-mi imaginez cum ar fi să locuiesc acolo, într-o clădire veche, dar sigură, să-mi beau cafeaua de dimineaţă într-o cafenea mică şi simpatică, să urc într-un tramvai aerisit, alături de oameni civilizaţi, să merg pe străzi curate… Asta mi s-a întâmplat în orice capitală în care am fost.

E: Cum faci totuşi să supravieţuieşti în Bucureşti, aşa urât cum e?

N: Pe de-o parte, artistului din mine îi place urâtul. Ştii cum e, pe artişti îi inspiră urâtul, depresia. Aşa şi cu Bucureştiul. În oraşele frumoase pe care le-am vizitat nu prea am reuşit să desenez niciodată nimic… Totul era aşa plăcut, frumos, drăguş, nu mă inspira. În Bucureşti imediat se activează depresia, nervii, frustrarea, cinismul şi am ce să refulez. Asta cred că e singurul punct pozitiv, urâtul Bucureştiului îmi gâdilă talentul. Monştrii mei au întotdeauna corespondenţi în realitate. în oameni, lucruri, stări…