De ce un Muzeu al Comunismului

de Redacţia

de pe criticatac.ro

Într-o conferinţă despre viitorul comunismului, Alex Callinicos a mărturist că visează uneori la un muzeu al capitalismului. De ce? Pentru că ar însemna că acesta, capitalismul, ar fi deja istorie, şi că am trăi deja în comunism. Sigur, glumele intelectualilor de stânga globali par că au din ce în ce mai puţin haz, mai ales când sunt produse în circuitul închis al conferinţelor cu plată. Lucrurile n

u stau mai bine nici în cazul intelectualilor de dreapta locali. Teodor Baconschi (teoretic Ministrul de Externe al României) a anunţat intenţia PDL de a susţine înfiinţarea unui Muzeu al Totalitarismului, adică de fapt a mult visatului Muzeu al Comunismului pe care îl au toate ţările fost-socialiste, numai noi nu, după cum a fost formulat vreme de aproape un deceniu aceast punct pe agenda anti-comunismului autohton. Poanta aici care ar fi: un Muzeu al Comunismului ar însemna că trăim deja î

n capitalism şi democraţie? Nici această glumă nu are haz, mai ales în contextul local în care vorbeşte domnul Baconski.

Despre arhitect

Despre chemările şi datoriile lui

de Ciprian Mihali
de pe criticatac.ro

Supravieţuiesc astăzi în societatea noastră cel puţin trei vocaţii majore, în sensul consacrat al acestui termen, de Beruf, deopotrivă chemare şi datorie: vocaţia de medic, vocaţia de jurist şi vocaţia de arhitect. Fiecare dintre ele se materializează într-o profesie care necesită anumite înclinaţii, pasiuni sau chiar un anumit talent. Fiecare din aceste vocaţii, în sensul de chemare, necesită din partea celui sau celei care alege să îi răspundă un anumit tip de răspuns şi mai ales o anumită responsabilitate. Aceasta, de altfel, dă vocaţiei dimensiunea sa de datorie. Medicul, omul legii, arhitectul, nu sînt doar oameni pasionaţi de meseria lor, ci, odată ce au asumat-o şi o exersează, ei sînt datori cu ea în faţa celorlalţi, răspund de practicarea ei pentru fiecare din deciziile pe care le iau

Bogdan Gîrbovan

Ierarhia Poliţiei Române

de Igor Mocanu
în criticatac.ro


Există o scenă în una din comedioarele lui Ferdinand Zecca, The Policemen’s Little Run (1907), în care un câine, cu o halcă de carne-n mandibule, aleargă jumătate de oraș ca să scape de niște polițiști. În hărmălaia stârnită, câinele nu se sfiește să intre pe fereastra de la dormitorul unui apartament, să sară peste un pat în care doarme cineva, ca apoi să-și continue goana salvatoare. La început, cel care doarme în pat, cu scufie și-n pijama, este nedumerit, dar se alarmează cu totul atunci când prin fereastră pătrunde în dormitor un întreg pluton de poliție. Neliniștea frumosului adormit nu va dura însă prea multe secunde, ea se va spulbera imediat, când privirea lui va întâlni uniformele brigăzii de poliție. Chipiul, galoanele, epoleții, toate aceste elemente au un efect tranchilizant asupra noului protagonist, cu rezultat soporific.

Din momentul în care are loc scena din filmul lui Zecca și până în zilele noastre, în care se manifestă ierarhic personajele din seria de fotografii realizate de Bogdan Gîrbovan, uniforma strategică a cunoscut diferite manifestări și contextualizări sociale, politice și economice. De la cele două Războaie Mondiale și până la ultimele pâlpâiri ale Războiului Rece, iar în cazul României, de la frica de uniformă din vremea Epocii de Aur și până la alternativa euforică a uniformei Gucci & Adibas, trecând prin cucul de la șapca lui Garcea și ajungând la Anghelache din Polițist, adjectiv (2009), cele mai eficace dintre ele au rămas uniformele care intră în dormitor, adică cele care pătrund în spațiul privat, mandatabilele, cu ramificații nebănuite încă în conștiința contribuabilului.

~ featuring Dan Perjovschi

de Igor Mocanu

pe criticatac.ro

Unul din artiștii contemporani cei mai angajați în această campanie latentă a reabilitării rolului ilustratorului este Dan Perjovschi. De câte ori am avut ocazia să răsfoiesc o carte ilustrată de acesta, am avut impresia că parcurg o nouă narațiune aflată într-un dialog neîntrerupt cu narațiunea textuală din interiorul acelorași coperți. Puține la număr, cărțile autorilor literari ilustrați de Dan Perjovschi sunt, de fiecare dată, într-o anumită măsură, și ale lui Dan Perjovschi însuși, întrucât acesta pare că tinde să recupereze funcția originară a ilustrației, una eminamente magică, dar și pe aceea conferită de avangarde, adică o funcție eminamente performativă, de act artistic ce angajează activ privitorul. Căci înainte de a intra în faza agitpropului, ilustrația, fie aceasta sub formă de desen tipărit, afiș sau colaj, reclama din partea cititorului / privitorului o participare activă la derularea firului narativ.

Rugina & Co

Apoteoza expresiei artistice contemporane

de Vladimir Bulat
pe criticatac.ro


Proiectul arhitectural-sculptural denumit generic de autorii săi (Nicolae Ischimji şi Valeriu Moşcov) – „Rugina & Co.“, reprezintă pentru spaţiul de cultură contemporană basarabeană o culme şi un reper.

În anii ‘80 ai secolului XX, cînd atmosfera ideologic-politică din URSS era sufocantă, irespirabilă, anchilozată – un duet de sculptori a pus la cale acest proiect, folosind deşeuri şi reziduuri metalice, spre a construi nişte „metafore“ percutante, deşi sublimate, prin care se dorea o „ilustrare“ a uzurii sistemului totalitar, care intra treptat în declin. Acum acest monument, mai exact grup sculptural, are o inestimabilă valoare de document al epocii, căci pe de o parte a reprezentat un debuşeu al criticii sistemului prin mijloace artistice, iar pe de alta – a stimulat tînăra generaţie, a determinat-o să fie încrezătoare în vremuri mai bune, şi a arătat că artistul nu poate fi strîns în menghinele prescripţiilor ideologice. Interesant de consemnat că o istorie a artelor din acea perioadă nu poate ocoli „Rugina & Co.“.

O muncă ce nu scapă de sub incidența reflecției pe care o produce

Dispozitive estetice emancipatoare



de Andrei Siclodi
în criticatac.ro


În ultima vreme un anumit aspect al artei contemporane are o poziție preeminentă în cursul dezbaterilor teoretice: arta văzută ca un câmp și mediu specific al producției cunoașterii. Mai ales în relație cu practica disciplinară denumită în cercuri academice “cercetare artistică”, se semnalează, cu o insistență de placă stricată, necesitatea constantă de ancorare stabilă a producției artistice de cunoaștere, însoțită de o reflecție (de sine) social-critică a artei și a producătorilor ei. În societatea globală a cunoașterii din secolul 21, auzim tot timpul că arta trebuie să se poziționeze la timp, ca să poată să își afirme și să își asigure pe termen lung propria relevanță în societate.

Interviu cu Grupul Voina

RĂZBOIUL ARTEI ÎN RUSIA

Text: Henry Langston
Traducere: Ştefan Iancu
Pe criticatac.ro

Vice: Când şi de a fost format Voina?

Alexei Plutser-Sarno: Grupul a fost înfiinţat de Oleg Vorotnikov şi Natalia Sokol pe februarie 23, în 2007. Eu m-am alăturat grupului în decembrie 2007 după ce am băut o vodkă cu Oleg. În februarie 2008 am participat la cea mai infamă acţiune a grupului, “Fuck for the Heir Puppy Bear!” care a fost înscenată chiar înainte de alegerea preşedintelui Medvedev. Eu sunt cel care porta frac şi joben şi ţine de bannerul electoral. Eram înconjurat de artişti care copulau.

Care sunt obiectivele grupului?

Alexei: Suntem adepţi ai artei de acţiune de stradă de stânga. Principiile noastre sunt onestitatea, curajul şi monumentalitatea. Cea mai monumentală acţiune pe care am făcut-o a fost numită “Pulă capturată de KGB!”. Falusul de pe podul mobil Liteini avea 65 pe 27 metri. Când podul a fost ridicat, pula noastră s-a sculat chiar vizavi de sediul succesorului KGB-ului, Serviciul Federal de Securitate şi şi-a rezemat capul de cerul înnorat.

Natalia Sokol: Nouă activişti au desenat pula în 23 de secunde. Iar pe pod erau şapte paznici, care s-au repezit imediat la noi.

Ready made

De-a viul

de Alexandru Matei
în criticatac.ro

Primul ready-made: cîmp cultural, artă pentru mase, piață de produse simbolice.

Și desigur că trebuie ținut seama că omul vrea să aibă o sculuptură sau o pictură suprarealistă, dar care să n-o înțeleagă, altul vrea să aibă un peisaj și atunci cel care vrea să vîndă să se ducă și dacă cineva îi cere, domnule, pictează-mi vîrful Omu, apoi sau pictează-mi un peisaj cu lacul Bâlea, sau lacul Caprei, presupune să se ducă să-l vadă să-l picteze acolo cum fac mulți pictori în lumea asta, și dacă vrea să aibă o floare în casă apoi pictează și flori. (…) Dacă există cerință pentru artă suprarealistă, o cumpără cineva, vindeți cît vreți tovarăși, dar ca să ne faceți pe noi răspunzători că n-o cumpără omul, apoi tovarăși aceasta nu se mai poate spune că este în legătură cu lipsa de libertate de creație, că are libertate și cel care cumpără, să aleagă ce cumpără.

Dezbatere

Un spaţiu Comun în fostul sediu CNDB

de Redacţia
pe criticatac.ro

CNDB a funcţionat şi ca unul din puţinele locuri cu adevărat publice din Bucureşti. La fel de important ca studiourile 1 şi 2, a fost spaţiul dintre ele, unde la orice ora din zi sau din noapte te puteai întâlni, discuta, organiza, într-un spaţiu care nu e orientat spre consum (bar, cafenea, etc.). În prezent CNDB este evacuat din propriul sediu, nu prea se ştie unde. Noi vrem să ocupăm acest spaţiu şi să propunem dezvoltarea unui prim spaţiu comun în care oamenii să se poată întâlni, să poată discuta, lucra, cerceta, etc. Un spaţiu care să nu fie definit şi formatat de o politică instituţională statală sau de logica pieţei, eficienţei financiare, consumului, etc. Haideţi cu noi!

Videocraţia şi Erik Gandini

Cultura banalității

de Redacţia
în criticatac.ro


Interviu cu Erik Gandini autorul documentarului “Videocraţia”, film care a fost interzis în Italia. Amintim că în cadrul festivalului de film documentar One World Romania, sîmătă 19 martie, ora 14:00, la Teatrul Arca – Club La Scena, se va proiecta documentarul “Videocraţia”, urmînd apoi o dezbatere la care va
participa şi regizorul Erik Gandini.