Bogdan Teodorescu

Negative

de Bogdan Teodorescu

de pe sibiote.blogspot.com

Sînt deseori sfătuit ori să scriu mai mult ori să pictez mai mult. Aceasta, poate din cauză că niciuna nu este de ajuns ori pentru că mai mult ar fi mai bine. Vă daţi seama că aceste mărturisiri sînt intime şi că reprezintă un punct vulnerabil, dar în aceeaşi măsură le puteţi lua ca pretext al unei noi bucăţi de literatură. Sînt multe subiecte despre care aş scrie, însă mi-e greu să-mi imaginez priza pe care ar face-o în contextul prezent, după ce am citit un articol al lui Marius Chivu despre punctele slabe ale literaturii româneşti contemporane, de altfel destul de înfloritoare. Este mereu o problemă ce trebuie să scrii şi ce trebuie să pictezi, dacă nu cetrebuie să faci în general. Nu mai puţin important este cum. De pildă, dacă urmăriţi ambele imagini de mai sus, veţi remarca cu uşurinţă micile intervenţii pe care le-am făcut pentru a schimba total sensul de citire. Prima face parte dintr-un (adevărat) proiect de lucrări rătăcite, despre care însă voi vorbi altă dată, deoarece dilemele punerii lui în practică, cheltuie mai bine de jumătate de pagină înainte de orice concluzie. Mai bine citiţi un fragment dintr-un eseu de Bertrand Russell, surprinzător prin limpezime (ceea ce îi este tipic). Se referă la artă, lucru şi mai seducător din partea unui filosof, echipaţi de multe ori pentru estetică, dar foarte stîngaci în ce priveşte gusturile artistice. La o scară mult mai modestă, relaţia se păstrează şi printre curatorii români, cu deosebirea că e aproape pe dos, intuitivi într-o oarecare măsură cu gusturile artistice, aproape slabi la teorie. Am mai exprimat acest punct de vedere, iar stăruinţa mea e mai puţin decît încăpăţînare. Chiar aşa stau lucrurile, iar dovezile sînt greu de ascuns.

Bogdan Teodorescu

Inside Art

de pe sibiote.blogspot.com

În locul unui eseu despre autoportret, pînă la un punct perfect previzibil, o reflecţie despre cît de autoreflexivă este arta în ultima vreme (să tot fie vreo sută de ani!) pare de două ori mai tentantă. Totuşi, am să abandonez ideea de eseu şi din comoditatea de a mă feri de complicaţiile care apar mereu atunci cînd lucrurile sînt luate prea în serios. De notat, la televizor chiar în acest moment, rulează un interviu despre chirurgia plastică şi hăţişul de întîmplări, probleme şi responsabilităţi din jurul ei. Întîmplător sau nu, ar putea fi un exclenet pretext pentru articolul meu, dar am să-l las acolo unde este, la rubrica fapte diverse. Tot acolo mă atrage să pun şi un articol din The Guardian, pe care l-am traversat în grabă, recunosc, şi în care e vorba de un fel de luare de poziţie faţă de fenomenul Damien Hirst. Despre acesta din urmă aud tot mai des critici severe, într-un dezacord vizibil faţă de succesul său, mai ales financiar. Tema cîştigului, a valorii şi a notorietăţii este şi ea destul de veche şi permite vreo două trei variante destul de uşor de intuit: fie eşti celebru datorită meritelor tale, adică a valorii, fie valoarea ta ascunde ceva murdar sau greşit, o slăbiciune, care explică scînteia de geniu, mereu incredibilă, sau celebritatea ta nu este decît un semn pentru lipsa valorii. Desigur, toate aceste variante, chiar dacă posibile, nu sînt mai mult decît nişte prejudecăţi, întrucît există şi oameni valoroşi şi celebri şi bogaţi, valori false, genii viciate şi talentaţi discreţi sau necunoscuţi. Produsele artistice au avut mereu nevoie de publicitate, iar astăzi cu atît mai mult cu cît aceasta e o condiţie firească a lumii în care trăim. Fernando Pessoa nu e mai valoros decît Shakespeare pentru că a refuzat postul o

ferit la universitate. Despre Damien Hirst însuşi e mai puţin simplu să vorbeşti decît ne sugerează datele problemei, iar asta înseamnă că o lăsăm pe altă dată.

Bogdan Teodorescu

Panther Head [Capul de panteră]

de pe sibiote.blogspot.com

Panther Head is a new exercise about view and contexts that view is creating.

Gallery 26 presents, within the framework of this exhibition, an installation consisting of several three-dimensional figures and a picture. Almost all pieces are covered with a leopard fur pattern (Panthera Pardus), committed to avoid the direct contact of the viewer with the painting. This is favoured by its central position and by the medium used, but the context, very similar to an op art effect, is leading to a different order of reception.

The installation can be taken and as a camouflage strategy or an essay about upheaval, in the lighter sense of confusion, despite the apparent rigour. In a certain sense, Panther Head puts into question notions and concepts, such as what is really important or what are distance and illusion, of course, including ridiculous and accents of seriousness that are not avoided.

Silvia Costin(n.1980) and Bogdan Teodorescu(n.1980) live in Bucharest. Both artists work independently and collaborate since 2001.

César Manrique

César Manrique

de pe sibiote.blogspot.com

Manrique, -îl vedeţi în fotografia de mai joscu un prieten în parcul naţional Timanfaya în 1942, era un artist din trei jumătăţi, una semănînd cu Picasso, una cu Joan Miró şi a treia cu Salvador Dalí. Dacă veţi vizita vreodată casa lui de la Taro de Tahíche, Lanzarote, veţi înţelege uşor descrierea mea. V-ar fi şi mai limpede dacă aţi trage o fugă şi la Portlligat sau Figueres. Oricare ar fi diferenţele, totul este atît de spaniol în ambele cazuri sau mai bine spus în toate aceste trei case. Pereţi albi şi coloraţi, tencuială aprentată de mîna de lucru, muluri cu aspect rural, surprize şi mai mult decît orice un aer organic. Casa lui Manrique a fost construită în două bule de lavă, lăsate de o erupţie destul de recentă, din secolul al XVIII-lea. Aspectul este deci, cît se poate de natural, dar uimitor de ireal, poate chiar futuristic. La Taro de Tahíche am vizitat cîteva camere care aproape că aminteau de Odissea spaţială a lui Kubrick. Manrique era un vizionar, un artist cu adevărat talentat, cu un caracter viu, prolific şi polimorf. Insula Lanzarote îi aparţine în totalitate. Moartea sa violentă cauzată de un accident de maşină este la fel de brutală ca arta modernă. Într-un anume fel, şi moartea îi aparţine tot insulei, unde vîntul bate neîncetat, norii se mişcă foarte repede, iar soarele arde peste cîmpurile negre acoperite de pietriş vulcanic .

Sigalit Landau

Standing on a Watermelon in the Dead Sea

de Bogdan Teodorescu
de pe sibiote.blogspot.com


Despre Sigalit Landau am mai vorbit şi în alte rînduri, tot cu pretextul pepenilor ca motiv în artă. Lucrările ei cu pepeni respiră un aer proaspăt şi original. Partea de excepţionalitate este aici cultivată prin altă tehnică, destul de comună în arta contemporană, dogmatică şi programatică în pofida declaraţiilor manifeste ale artiştilor, care se dezic uneori radical de practici moderniste. Filmul lui Sigalit Landau, Standing on a Watermelon in the Dead Sea, din 2005 pare că scapă de aura lui programatică în contact cu fotografia lui Jackson. Şi încă ceva, tatăl lui Sigalit s-a născut în Bucovina!

Ioana Nemeş In Live Performance

Ioana Nemeş In Live Performance

de Bogdan Teodorescu
pe sibiote.blogspot.com

Pe blogul meu meu odihnesc mai mulţi morţi şi e surprinzător să observ cum se adună încet şi sigur, cîte unul în plus din cînd în cînd. Pentru că sînt diferite, motivele şi vîrstele lor depăşesc felul logic în care de obicei putem să dăm o explicaţie ori să alcătuim o statistică coerente. Indiferent de cum privim moartea, de fiecare dată cînd se întîmplă unui cunoscut, devenim şi mai contrariaţi. Mă credeţi sau nu, dar cu mai multe zile în urmă de a fi aflat că şi Ioana Nemeş a murit, îmi propusesem să scriu ceva despre moarte. Această temă este mai veche şi m-ar putea asigura de încă două, trei articole viitoare, desigur dacă eu însumi nu trec alături pe lista morţilor. Rezerva de a fi un pic mai conştiincios cu datoria mea, care s-ar fi potrivit perfect cu Paştele, e legată de scrupulele faţă de evenimentele care implică pierderi şi suferinţă. Ezităm mulţi dintre noi să oferim consolare cuiva atunci cînd trece prin momente fără rezolvare fie pentru că nu avem încredere în consolorările noastre, fie de teamă să nu adăugăm mai multă iritare la ceva fără ieşire. Adică, şi acum mi-e ruşine că scriu despre Ioana Nemeş pentru că poate părea o afacere profitabilă, pentru imaginea mea şi a altora în poziţia mea, cît şi pentru că oricum nimic nu se mai poate face. Mai puţin mi-e ruşine pentru intenţia mea anterioară de a încerca să expun neajunsurile unei arte lipsite de o sacralitate manifestă, dar care face referinţă la practici religioase, într-o aparenţă imprudentă şi superficială. De acest subiect am să dau seamă în altă parte. Totuşi, pe scurt, găsesc foarte şchioape declaraţiile artistice unde miza este critica religioasă, mai întîi deoarece e delicat, apoi pentru că e un loc comun şi care scapără mereu îndoiala că nu e mai mult decît un efect special. E ca în filmele de groază, unde apare cîte un preot. Probabil cunoaşteţi seria de lucrări din 2010 ale Ioanei Nemes, The Healers, bazată pe o ironizare sau bagatelizare a tainei spovedaniei. Vă rog să nu consideraţi pripit că reacţia mea critică s-ar întemeia pe vreun spirit puritan; nu sînt un creştin exemplar. Chestiunea pe care, aşa cum am spus, o voi relua are legătură doar cu un principiu de conformitate.

Cioran vs. Perjovschi

Art Is The Most Important Thing

de pe sibiote.blogspot.com

Desenele lui Perjovschi se remarcă prin simplitate şi claritate, umor (citiţi inteligenţă sau dacă nu vă convine, hazard), caracter subversiv şi metaforic. Pentru a fi conform cu această viziune, cred că trebuie să rămîi pe aceeaşi linie, lucru greu de perceput în situaţii precum acest pact cu Institutul Francez. Faţă de entuziaştii intervenţiei lui Dan Perjovschi, eu sînt cu totul sceptic. Ambele tabere îmi par aproape nesincere. Francezii au apelat la un artist foarte cunoscut pentru că au vrut ca evenimentul să aibă succes garantat şi astfel, vizibilitate şi impact real. Nicăieri vreo urmă de risc, măcar că e vorba de Cioran. Pe de altă parte, s-au asigurat că artistul să fie într-un contrast suficient cu autorul, astfel încît să îi şi semene puţin, Cioran şi Perjovschi declarîndu-se spărgători de norme. În fine, alegerea institutului este greu de comentat, din orice poziţie, iar dificultatea vine din acelaşi principiu al conformităţii la care apelez atît de des. Poate că merg prea departe, dar e mereu caraghios să vezi că la evenimentele cu un caracter mai puţin convenţional să vezi numai lume scuturată. Aerul atît de protocolar e neverosimil faţă de aclamatele modestie, asceză, sacrificiu şi cîte alte cuvinte mari. Dacă totuşi îl priveşti pe Dan Perjovschi, al cărui look nu e cu nimic mai prejos faţă de cel al artiştilor care predau în învăţămîntul de stat, parcă ai o urmă de confort, din iluzia că imaginea corespunde cu declaraţiile.

Gabriel Orozco

Cats and Watermelons

de pe sibiote.blogspot.com

Lucrarea lui Gabriel Orozco din 1992, Pisici şi pepeni este un nou exemplu pentru a-mi completa vechea şi trăznita cercetare despre pepeni. Dacă vă aflaţi printre puţinii cititori devotaţi şi atenţi faţă de acest blog, veţi fi remarcat cu multă lejeritate că cercetarea aceasta despre pepeni nu este de fapt o cercetare despre pepeni, ci despre motivele artistice şi poate chiar despre motivaţii. Pentru a evita repetiţia am să inversez motiv cu temă referindu-mă tot la pepeni. Aceştia au aterizat în imaginaţia mea dintr-o dată, fără cine ştie ce pretext sofisticat, cu toate că s-ar putea să fi existat ceva în urmă care să fi rostogolit uriaşele rezervoare ovale şi rotunde între gîndurile mele. De aici n-a fost complicat să-mi schimb poziţia în felul în care se află şi astăzi. De obicei artiştii contemporani, în general programatici, fie şi prin mimare, îşi caută îndelung un motiv unic în arta lor care să-i facă să fie ori să pară cît de cît originali. Din această cautare unii ies bine, alţii taman invers. Îmi este greu să mă gîndesc la o statistică, aşadar o las baltă. Mie mi se pare cam exagerată umblarea asta după motive care sună a căutare de potcoave de cai morţi. Una peste alta, eu n-am umblat după pepeni cum umblă alţii după tot soiul de chestii.

O reacţie

O scrisoare deschisă

de pe sibiote.blogspot.com

---

Am găsit ieri pe masa mea de lucru strecurat un 24-FUN deschis la pagina unde scrie despre artă Oana Tănase, care şi ea a găsit cu alte cîteva zile în urmă textul unei scrisori adresată redacţiei [revistei Balkon, devenite Idea -artă şi societate] de Paul Neagu şi datată 17 ianuarie 2000 [...]. Cuvintele de debut sunt mai mult decât încurajatoare pentru demersul echipei redacţionale. Observaţiile critice ale lui Erwin Kessler intitulat (R)experiment, publicat în primul număr al revistei, în 1999. Extrag [O.T.] aici doar mici fragmente din scrisoare.

„(...) editorialul de bază despre Experiment cărat în spate de năstruşnicul logocentrist inveterat Erwin Kessler mi s-a părut greoi, ultraîncărcat şi confuz.

Cineva s-a întâlnit totuşi cu Greenaway

Bogdan Teodorescu: What about Paradjanov, Mr. Greenaway?

Peter Greenaway: ...Oh, that's interesting, interesting!

de Bogdan Teodorescu
în sibiote.blogspot.com

Ce se vede deasupra, pe coperta mini albumului despre trompe l'oeil a lui Flaminio Gualdoni este sută la sută un autograf de la Peter Greenaway. Poate că nu e nimic grozav, dar vă rog să nu treceţi cu vederea că autograful lui Greenaway se află pe o carte despre trompe l'oeil. Cartea o aveam cu mine din întîmplare şi mi-a folosit într-o prezentare la şcoală pentru o lecţie pe care am ţinut-o despre baroc. Noroc chior, mai cu seamă că tema de discuţie din seara de 24 noiembrie, cînd Peter Greenaway a stat de vorbă cu publicul românesc după proiecţia documentarului său Rembrandt's J'accuse, a demarat cu pictura. În sala cinematografului s-au aflat vreo opt sute şi ceva de spectatori de toate felurile, printre care şi o bună seamă de artişti. Niciunul dintre cei din urmă nu a pus vreo întrebare, chiar dacă sînt sigur că le-a trecut prin minte. Dacă n-aş fi optimist, aş spune că filmul i-a bulversat pe artişti măcar la fel de tare ca pe ceilalţi şi deci, doar din această pricină nu s-au încumetat să scoată o vorbă.