În ultimul dumneavoastră eseu, Le spectateur émancipé [Spectatorul emancipat](2008), ați lansat ideea conform căreia capacitatea critică a artei, concomitent cu abilitatea ei de a mobiliza, sunt astăzi în bernă. Ce înțelegeți prin asta?
A fost o vreme când arta avea clar un mesaj politic, iar critica încerca să deceleze acest mesaj în operele de artă. Mă gândesc la perioada lui Bertolt Brecht, spre exemplu, când teatrul denunța în mod explicit contradicțiile sociale și puterea capitalului, sau la anii 1960 și 1970, când a luat amploare denunțarea societății spectacolului de către Guy Debord: se credea atunci că numai arătând imaginile puterii – spre exemplu, o aglomerare de mărfuri sau niște starlete pe plajele de la Cannes – faptul ar putea da naștere conștientizării sistemului dominant și dorinței de a lupta împotriva lui. Aceasta e tradiția artei critice care, din punctul meu de vedere, de vreo douăzeci și cinci, treizeci de ani încoace este pe cale să dispară.