Urmează un post ceva mai lung...

Răzbunarea lui Caragiale

de Pavel Şuşară
pe facebook.com


Divizat sever între Eminescu şi Caragiale, adică intre o viziune romantică, mitică şi integratoare, cu frisoane magico-metafizice şi cu aspiraţii cosmice irepresibile, pe de o parte, şi, pe de alta, între disecţia pe viu a unei istorii imediate, indecise comic între Occident şi Orient, din care nu lipseşte şi o dimensiune metafizică în răspăr, în care derizoriul devenit ideal şi idealul căzut în derizoriu se regăsec în egală masură, spiritul public românesc a avut, în toată perioada modernă, oscilaţii în percepţii şi indecizii în judecăţi. Dar dacă ar fi să facem un bilanţ al prevalenţei eminescianismului sau caragialismului în spaţiul public, inclusiv la nivelul reprezentării celor două repere în arta monumentală, pe departe Eminescu este mai bine reprezentat, şi din punct de vedere statistic, dar şi în ceea ce priveşte calitatea operelor. Eminescu în viziunea lui Oscar Han, a lui Ion Vlad, a lui Vasile Gorduz, ca să nu mai vorbim de capodopera lui Gheorghe Anghel, eclipsează autoritar imaginea de for public a lui Caragiale, aşa cum a impus-o, de pildă, Baraschi, altoind, chiar în spiritul unui caragialism grotesc, chipul prevăzut cu pălărie al marelui dramaturg peste trupul marţial, drapat cu o amplă manta revoluţionară, al unui Lenin de-a gata, prelevat dintr-un stoc excedentar sau recuperat de la rebuturi. Pînă şi tentativa lui Brâncuşi, la insistenţele ploieştenilor de a le înzestra oraşul cu un Caragiale demn de locul care l-a zămislit, a eşuat, oarecum tot caragealesc, din pricina pălăriei – ploieştenii îl voiau cu pălărie, iar Brâncuşi nici nu voia să audă -, a celei pălării care lui Baraschi nu i-a creat nici cea mai mică problemă. După aproape o sută de ani de la moartea marelui dramaturg, al cărui spirit ne-a însoţit şi ne-a sancţionat fără milă cînd ne-a fost lumea mai dragă, dar pe care ni l-a relevat doar coabitarea cu Lenin, într-un benign monstruleţ de bronz, şi el destul de instabil pentru că în doar cîţiva ani s-a plimbat prin vreo trei locuri, Ion Bolborea şi-a propus să pună lucrurile la punct şi să restituie caragialismului anvergura şi măreţia pe care, pînă acuma, nu le-am determinat şi, cu atît mai puţin, nu aveam cum să ni le asumăm.