Bogdan Teodorescu

Inside Art

de pe sibiote.blogspot.com

În locul unui eseu despre autoportret, pînă la un punct perfect previzibil, o reflecţie despre cît de autoreflexivă este arta în ultima vreme (să tot fie vreo sută de ani!) pare de două ori mai tentantă. Totuşi, am să abandonez ideea de eseu şi din comoditatea de a mă feri de complicaţiile care apar mereu atunci cînd lucrurile sînt luate prea în serios. De notat, la televizor chiar în acest moment, rulează un interviu despre chirurgia plastică şi hăţişul de întîmplări, probleme şi responsabilităţi din jurul ei. Întîmplător sau nu, ar putea fi un exclenet pretext pentru articolul meu, dar am să-l las acolo unde este, la rubrica fapte diverse. Tot acolo mă atrage să pun şi un articol din The Guardian, pe care l-am traversat în grabă, recunosc, şi în care e vorba de un fel de luare de poziţie faţă de fenomenul Damien Hirst. Despre acesta din urmă aud tot mai des critici severe, într-un dezacord vizibil faţă de succesul său, mai ales financiar. Tema cîştigului, a valorii şi a notorietăţii este şi ea destul de veche şi permite vreo două trei variante destul de uşor de intuit: fie eşti celebru datorită meritelor tale, adică a valorii, fie valoarea ta ascunde ceva murdar sau greşit, o slăbiciune, care explică scînteia de geniu, mereu incredibilă, sau celebritatea ta nu este decît un semn pentru lipsa valorii. Desigur, toate aceste variante, chiar dacă posibile, nu sînt mai mult decît nişte prejudecăţi, întrucît există şi oameni valoroşi şi celebri şi bogaţi, valori false, genii viciate şi talentaţi discreţi sau necunoscuţi. Produsele artistice au avut mereu nevoie de publicitate, iar astăzi cu atît mai mult cu cît aceasta e o condiţie firească a lumii în care trăim. Fernando Pessoa nu e mai valoros decît Shakespeare pentru că a refuzat postul o

ferit la universitate. Despre Damien Hirst însuşi e mai puţin simplu să vorbeşti decît ne sugerează datele problemei, iar asta înseamnă că o lăsăm pe altă dată.